Cui folosesc, de fapt, ACTA, SOPA si PIPA?

E moral ca pirateria online să fie descurajată, iar creatorii de muzică, film sau text să beneficieze de recompense materiale. Însă proiectul de acord ACTA şi proiectele de lege SOPA şi PIPA, anti-contrafacere şi anti-piraterie, ar putea să distrugă internetul aşa cum îl ştim. Şi să limiteze drepturile omului.

Demonstraţii la Ljubljana, pe 4 februarie 2012. Ambasadoarea Sloveniei la Tokyo şi-a cerut chiar scuze pentru semnarea acordului

Sfârşitul lumii aşa cum o ştim chiar a venit în 2012. Într-o miercuri, pe 18 ianuarie. Google şi-a înnegrit logo-ul de obicei colorat. Iar Wikipedia, de unde ia Google răspunsurile la întrebările noastre, şi-a închis cea mai mare secţiune, cea în limba engleză. Alte mii de alte site-uri s-au închis, între care cele ale lui Michael Moore şi Reddit, dar când ia foc pădurea nu mai stă nimeni să numere veveriţele.

A doua zi, lumea a luat-o de la capăt. G-urile au redevenit albastre, l-ul a redevenit verde, celelalte litere din logo-ul Google şi-au recăpătat şi ele culorile; Wikipedia s-a redeschis, iar Larousse-urile groase şi prăfuite s-au întors în rafturile lor.

Dar ziua în care s-a închis Wikipedia, în semn de protest faţă proiectele legislative americane anti-piraterie SOPA şi PIPA, reprezintă mai mult decât un episod trecător. A urmat un alt acronim, care afectează direct România: ACTA, tot o iniţiativă anti-piraterie, de astă dată cu potenţiale efecte asupra ţărilor Uniunii Europene.

Războiul dintre producătorii de conţinut, pe de o parte, şi avocaţii tehnologiei care strigă că informaţia vrea să fie liberă (şi, adesea, gratuită), pe de alta, ne priveşte şi pe noi, şi ca oameni de comunicare, şi în chip de consumatori de muzică, filme şi altele de pe internet.

“YouTube, Twitter, Pinterest… toate or să dispară. (…) Internetul e cea mai bună formă de comunicare acum. Semnează dacă nu vrei să rămână doar o formă”, îndemna cineva pe Facebook, într-o petiţie online.

Ce vor legiuitorii americani

Cele trei proiecte reprezintă mai degrabă establishment-ul industriei deţinătoare de drepturi intelectuale, decât mult mai numeroşii simpli cetăţeni. Şi, dacă vor fi adoptate, vor permite îngrădirea excesivă a distribuţiei de conţinut. Să începem cu cele din SUA, deocamdată trase pe linie moartă, dar nu neapărat abandonate.

PIPA (Protect Intellectual Property Act) e proiectul introdus anul trecut în Senatul american, în timp ce SOPA (Stop Online Piracy Act) e iniţiativa similară din Camera Reprezentanţilor. Ambele ar da autorităţilor americane puterea de a lua măsuri împotriva site-urilor care încalcă proprietatea intelectuală americană, chiar dacă e vorba de site-uri din afara SUA. Între măsurile preconizate: blocarea accesului, confiscarea numelor de domeniu, ştergerea din indexurile motoarelor de căutare.

“Toate aceste dispoziţii ridică probleme deosebite pentru respectarea drepturilor omului, în primul rând libertatea de exprimare”, spune expertul în legislaţie online Bogdan Manolea, care scrie la Legi-internet.ro. SOPA şi PIPA permit suprimarea accesului la un conţinut, pe baza unei acuzaţii a unei părţi, ignorând dreptul la apărare al pretinsului vinovat, adaugă el. Mai mult, conform aceluiaşi expert, există posibilitatea ca furnizorii de servicii internet să fie obligaţi să inspecteze traficul utilizatorilor, ceea ce ar însemna o limitare a dreptului la intimitate.

Ca o consecinţă imediată, Facebook, YouTube, Twitter sau Wikipedia s-ar afla dintr-o dată sub un bombardament de conţinut potenţial ilegal chiar din partea utilizatorilor care fac ca aceste site-uri să existe, fără ca aceştia să realizeze de regulă că preiau ilegal fotografii, muzică sau alte conţinuturi cu copyright.

Bogdan Manolea argumentează că, “dacă PIPA şi SOPA ar fi fost în vigoare din anii ’90, cu siguranţă nu am fi avut Google, YouTube, Wikipedia, eBay sau chiar Facebook, pentru că ar fi fost de mult timp blocate de industriile de copyright din SUA prin procese costisitoare.”

Ceea ce ne priveşte în mod direct

ACTA sau Anti-Counterfeiting Trade Agreement este un acord internaţional la care, în ianuarie, au aderat 22 din cele 27 de ţări ale UE. Pentru intrarea în vigoare, trebuie ratificat atât de Uniunea Europeană (consens între Comisie şi Parlament), cât şi de toate ţările UE. Iniţiativa diferă de cele din SUA, arată Manolea. Include dispoziţii ce privesc tragerea la răspundere civilă şi penală faţă de eventualele încălcări ale drepturilor de
proprietate intelectuală facute direct sau indirect”. Proiectele americane vizează mai degrabă distribuitorii de conţinut, adică mai ales site-urile.

“Ceea ce le face însă la fel de periculoase este stilul de luare în considerare doar a intereselor marilor companii din domeniul proprietăţii intelectuale, modul de dezbatere închisă în care doar unii contează şi efectul global al prevederilor adoptate”, explică Bogdan Manolea.

De altfel, multe voci afirmă că ACTA e chiar mai periculos decât SOPA şi PIPA, prin faptul că parlamentele nu vor putea să-l amendeze, aşa cum se întâmplă în cazul proiectelor de legi naţionale.

O problemă sesizată de comentatori, în cazul ACTA, e lipsa de transparenţă: negocieri în spatele uşilor închise şi păstrarea proiectului departe de ochii publicului. Iniţiat tot de SUA, acordul serveşte interesele industriei farmaceutice, la care se referă pe larg, în afară de internet, şi pe cele ale pieţelor dezvoltate, în detrimentul economiilor emergente.

Ce spun producătorii de conţinut din România

Până la urmă, n-ar trebui ca producătorii, publisherii şi managerii de media de la noi să se bucure, pentru că sunt în barca producătorilor şi distribuitorilor de conţinut care trebuie protejat?

Monica Lăzurean-Gorgan de la 4 Proof Film, care produce filmele lui Adrian Sitaru, îşi aminteşte că în 2011 a avut lungi discuţii cu administratorul unui site care postează filme româneşti fără să aibă drept de difuzare. “Eu îl rugam să scoată filmul nostru de pe site-ul lui pentru că nu avea niciun drept să-l difuzeze, el îmi răspundea că nu înţelege de ce nu vreau să promovez acest film, că site-ul are foarte mulţi vizitatori şi filmul devine mai cunoscut”, povesteşte ea. Site-ul a acceptat în cele din urmă să scoată filmul. Dar, chiar dacă toate drepturile de autor ar trebui protejate, pentru că implică o muncă imensă, Monica Gorgan crede că ACTA e “exagerată şi evident că ar îngrădi alte drepturi”. Legea HADOPI, din Franţa, care prevede o procedură în trei paşi de pedepsire a celor ce încalcă în mod repetat drepturile de autor pe internet, i s-ar părea mai potrivită, pentru că acţionează “cu măsură”.

Copyright-ul este o chestiune greu de controlat, spune şi Marcela Ursu, de la 42 KM Film, producătorul filmelor lui Corneliu Porumboiu: “Aplicarea sancţiunii poate fi dramatică şi nedescriminatorie.”

Protestele şi fondul problemei

Semnatarii legilor americane au fost obligaţi de protestatari să retragă legile din cele două camere. Dar Bogdan Manolea atenţionează că ar putea fi vorba doar de o amânare. ACTA, proiectul care atinge UE, a stârnit reacţii apăsat negative pe internetul .ro şi e dezavuat public de oficiali sloveni sau polonezi. Disputa e alimentată de fondul problemei. E vorba de conflictul dintre două lumi, cu două viziuni total diferite asupra modului în care trebuie să circule conţinutul pe internet. Pentru cei care obişnuiau să controleze producţia şi distribuţia, lumea se mai sfârşeşte puţin în fiecare zi, de la apariţia WWW-ului încoace. Odată cu transformarea mărfii pe care producătorii muzicali o comercializau din produs fizic în produs digital, sau, în cuvintele lui Chris Anderson, din atomi în biţi, muzica a început să circule liber, iar industria înregistrărilor a pierdut controlul absolut. Lucrurile s-au întâmplat în acelaşi mod cu filmele şi cu industria ştirilor. Un întreg model de business s-a prăbuşit, profiturile s-au împuţinat sau au dispărut de tot.

În primele 25 dintre cele mai mari site-uri din lume, conform Alexa, nu se află nici o companie cu tradiţie în offline. Abia pe la locul 30 apare Apple, care a făcut grămezi de bani din iTunes, adică din muzica distribuită digital contra cost, semn că a ştiut să se adapteze noii epoci. Nici urmă, în primele locuri, de NBC/Universal, CBS sau chiar Disney.

Marea ameninţare, pentru Hollywood şi alţi giganţi de modă veche, o reprezintă astăzi Sillicon Valley. Google, Facebook şi alte companii care fac profit din biţi, nu din atomi, redefinesc însăşi ideea de copyright. Dacă producătorii tradiţionali de conţinut făceau bani oferind publicului produse culturale contra cost, noile companii oferă legături. Către destinaţii, în cazul Google. Către persoane, în cazul Facebook. Aşa cum preconiza un profesor german prin 2005, link-urile au ajuns să fie mai importante decât produsele. Însă lobby-ul producătorilor de tip clasic e încă puternic.