Vor supravietui reporterii?

“Ce trecem la funcție?” m-a întrebat, cândva, prin anii ’90, directorul postului de radio la care mă transferam. “Eu sunt reporter”, am răspuns. “Ei, reporter. Te trec redactor”. “Reporter”, am insistat. “Bine, atunci reporter-redactor”, a cedat în cele din urmă, parțial, omul. ”Reporter”, simplu, îi suna aiurea. “Redactor”, “editor”, “realizator”, “pro­ducător” sau “coordonator” erau ti­tluri mult mai pe gustul lui.

Și, în general, mult mai pe gustul multora dintre cei care practicau pe atunci jurnalismul, chiar dacă abia in­traseră în branșă.

Reportericeala era un fel de etapă pe care mulți și-o doreau cât mai scurtă, treapta celor mai mici și nesemnificativi oameni din redacție, așa-numiții iepurași, care trebuia neapărat depășită dacă aspirai la statut și un salariu mai de Doamne-ajută.

Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, în afară de faptul că, probabil, astăzi, în jurnalismul românesc, există mai puțini reporteri în adevăratul sens al cuvântului ca oricând. Reporterul este cel care iese pe teren, vorbește cu sursele, le cultivă, le bate la cap, dă telefoane, trimite e-mailuri, face interviuri – pentru ca adevărul să ajungă la public. Fără el, spun idealiștii, n-am avea ziare și emisiuni de știri, iar comentatorii-vedetă n-ar avea cum să existe, pentru că n-ar ști ce să comenteze. Cinicii, pe de altă parte, vor argumenta că în lumea departamentelor de PR, a agențiilor de presă, a internetului și a rețelelor sociale în care milioa­ne de oameni fac, pe gratis, treaba pe care altădată o făceau jurnaliștii, reporterul e în mod justificat o specie pe cale de dispariție. Imaginea romantică a reporterului prăfuit, cu țigara în colțul gurii și un pahar de plastic cu cafea sălcie în mână, mereu grăbit, bătând străzile, întotdeauna gata să-ți pună reportofonul sub nas, e tot mai des înlocuită de realitatea jurnalistului de birou, care-și ia știrile prin fluxuri RSS și dă copy/paste la comunicate.

Reporterul-scriitor

Cristian Lupşa, care în ultimul timp a fost mai mult editor decât reporter, se află în centrul unei mişcări de reîmprospătare a jurnalismului narativ în România

Reporterul nu este neapărat autorul de reportaje, o specie de jurnalism narativ din familia articole­lor numite în engleză feature, bazat pe observație directă și tehnici de povestire împrumutate uneori din literatură, în care ziaristul își arogă chiar și liber­tatea de a folosi persoana I. De altfel, reportajul ca gen de presă scrisă trece de câțiva ani printr-o criză de identitate, pentru că definiția din manuale îl cam încoresetează între granițele lui “am văzut cu ochii mei”. Reporterii moderni care scriu texte lungi de tip narativ preferă să combine observația directă cu alte forme de documentare. Este cazul lui Cristian Lupșa. După un stagiu la prestigioasa școală de gazetărie a University of Missouri și apoi în presa americană, Lupșa a importat așa-numitul long-form journalism în România, la reviste ca Esquire, Tabu sau, în ultima vreme, Decât o revistă, pe care a fondat-o alături de câțiva tineri colegi pentru a demonstra că se poate face presă scrisă narativă de calitate și la noi. Articolele pe care Lupșa le scrie sau le editează se întind de regulă, pe multe pagini de revistă și au la bază o documentare solidă, uneori dusă la extrem – spre exemplu, reporterul petrece uneori zile sau săptămâni întregi alături de subiectul principal, discută cu prie­tenii, cu rudele și cu oricine altcineva ar putea oferi mărturii relevante.

“Jurnalismul îți oferă un rar privilegiu de a intra în tot felul de vieți pe care altfel nu le-ai vizita și de a aduce de acolo informații și povești”, spune Lupșa.

Reporterul-reportofon

E o viziune oarecum izolată în presa română, unde, în general, răzbat subiecte impuse pe agenda publică de politicieni, oameni de afaceri, lideri de opinie și inevitabilele departamente de PR, mai degrabă decât de jurnaliștii înșiși. În aceste cazuri, reporterul e un fel de prelungire a reportofonului, care dă mai departe ce a auzit.

Să ne înțelegem, nu e un lucru rău să consemnezi. Ce e rău e să consemnezi fără să îmbogățești subiectul cu informație utilă, relevantă, fără să încerci să mergi dincolo de aparențe. Așa-numiții reporteri generaliști ar trebui să nu se oprească la simpla înre­gistrare și transmitere mai departe a ceea ce debitează sursele, ci să meargă spre cauze și consecințe, chiar și atunci când acestea nu sunt evidente din prima. E un proces care cere însă instrucție, disciplină, timp și alte resurse, pe care multe redacții de la noi nu și le (mai) permit.

“Poate suna ciudat”, spune Simina Mistreanu, care, după câțiva ani de presă, s-a apucat de un master în jurnalism narativ în Statele Unite, “dar se întâmplă să fii prins în rutina zilnică din redacție și să nu te gândești cu adevărat la ce scrii. Sau să uiți pentru cine scrii, să îl ai în minte pe intervievat mai degrabă decât pe cititor”.

Alte tipuri de reporteri

Trecem repede peste reporterii de televiziune, care sunt cea mai vizibilă categorie de reporteri în România, dar, în mod paradoxal, nu au caracteristicile reporterului-scormonitor, autor de relatări personale, exclusive. În general, ei nu caută subiectul, ci răspund atunci când se întâmplă un eveniment. Cu siguranță, să alergi acolo unde arde, să pui microfonul sub nasurile oamenilor și să faci sincroane în care să vorbești articulat și cu sânge-rece în fața unei camere din spatele căreia te privesc sute de mii sau milioane de oameni e o meserie solicitantă. Dar, dacă privim partea rea a lucrurilor, se poate vorbi de aşa-numitul pack journalism, jurnalismul de haită, definit de faptul că toată lumea face acelaşi subiect, în acelaşi mod.

În apărarea reporterilor TV, trebuie spus că și aici mediul dictează mesajul. Prin excelență, televiziunea e un mediu imediat și superficial din punct de vedere jurnalistic, iar puțini au luxul (a se citi timpul și resursele tehnice și bănești) să aprofundeze un subiect în audiovizual.

Când vine vorba de declinul presei și de lipsa de resurse, parcă niciun alt gen jurna­listic nu e mai invocat decât investigațiile – sau, mai bine spus, lipsa lor. Și, în consecință, împuținarea reporterilor de investigație. Anchetele sunt un gen prestigios, dar dificil, în care reporterul încearcă, de regulă, să descopere lucruri pe care cineva vrea să le țină ascunse și în care ițele duc de multe ori către bani publici.

Nimic nu se pierde?

Ascunsă undeva în deja clasica întrebare “Moare sau nu moare presa?” stă o alta, care se referă nu atât la un gen de comunicare, cât la o specie de comunicatori: “Dispar oare reporterii adevărați, care nu încearcă să ne spună doar faptele, ci să afle adevărul despre ele; care nu ne dau doar informațiile, ci și poveștile semnificative din spatele lor?” Sunt ei înlocuiți, implacabil, de funcționari legați de scaune rotative, care fură știri de la televizor și de pe net, preiau agenții și comunicate și sunt mai în largul lor pe Facebook decât pe stradă?

Mihnea Măruță a plecat acum mai mulți ani din fruntea Cotidianului, în perioada de maxim succes a ziarului, pentru a se întoarce la Cluj, unde conduce Oradecluj.ro. Pentru el, supraviețuirea reporterului care face jurnalism narativ, cu documentare solidă și poveste scrisă ca din carte, e echivalentă cu supraviețuirea printului. “Nu-mi fac iluzii că acel reporter va mai exista la site-urile de știri, dar mai sper că revistele lunare vor avea nevoie de el”, spune Măruță. “Cu cât site-urile vor livra tot mai multă marfă superficială și irelevantă, pe care au preluat-o de pe alte site-uri în proporție semnificativă, cu atât se va alimenta mai puternic nevoia de a citi. Aşa cred că va supraviețui cititul și, în consecință, și reporterul de care mă întrebi”.

>>>>><<<<<

Tehnoreporterul şi reportăjelul

Mihnea Măruţă în 2009, în timpul dezbaterii Antonescu-Băsescu, pe care a moderat-o

Reporterul viitorului nu este (doar) un maestru al textului, tot așa cum carnețelul sau reportofonul nu-i mai sunt de ajuns. Publicații ca HotNews, Gândul (rămas doar pe .info) sau GSP.ro se joacă deja, chiar dacă timid, deocamdată, cu piese jurnalistice interactive și multimedia, iar unii dintre cei mai premiați reporteri români sunt experți în computer assisted reporting și colaborează la investigații transfrontaliere prin aplicații web.

Chiar și publicațiile mici, cu zero resurse destinate jurnalismului mare, pot face lucruri de calitate atunci când folosesc în mod creativ resursele pe care le pune la dispoziție tehnologia. Mihnea Măruță (foto) are la Oradecluj.ro o echipă de câțiva oameni și nu-și permite să publice reportaje de anvergură. Postează, însă, materiale pe care le numește “reportăjele” – mici mostre de jurnalism vioi și adevărat, fără ifose de mare chestie, care utilizează, pe lângă text, fotografia și imaginile video. E vorba de subiecte ca: profilul unei familii care confecționează și vinde cu succes steaguri și cocarde; celebra fabrică de pantofi Clujeana; poveștile voluntarilor străini care ajută copiii bolnavi de cancer din România. Toate, materiale documentate temeinic – de reporteri, nu de departamente de PR.