Schimbarea la fata

Exista pe vremuri o instituţie numită Fondul Proprietăţii de Stat. Respectivii privatizau fabricile. Iar în fişa postului scria că, după ce termină tot ce au de privatizat, FPS se desfiinţează. Deci cu cât munceau mai cu spor, cu atât deveneau mai repede şomeri. Cam aşa mă simt eu ca ziarist în 2011. Deosebirea (fundamentală) faţă de fepesişti este că nu îmi dă nimeni salariu dacă ard gazul în birou.

Cătălin Moraru s-a născut în 1965 şi a absolvit Politehnica. A lucrat la Opinia Studenţească şi Monitorul de Iaşi. De 15 ani, e redactor-şef la Monitorul de Botoşani, unul din puţinele ziare locale vizibile la nivel naţional din România.

Poate dramatizez, dar zbaterea ziarelor locale de azi nu poate fi numită luptă pentru supravieţuire. Cel mult amânarea sfârşitului. Însă chiar dacă presa scrisă va dispărea (cel puţin ca afacere rentabilă) oamenii vor dori – şi vor obţine de undeva – informaţia pe care o caută. Companiile vor dori – şi vor obţine de undeva – posibilitatea de a găsi, precis şi măsurabil, oamenii pe care îi caută pe pieţele locale, cu mesaje comerciale livrate în cele mai eficiente formate şi pe cele mai eficiente canale. Comunităţile vor dori – şi vor găsi undeva – modalităţi de a interacţiona, împărţi idei şi păreri, de a dezbate probleme. Aşadar un viitor există, dar nu suntem încă acolo. Şi nici nu vreau să ajungem, deocamdată.

De unde vine dezastrul

Radiografia dezastrului e uşor de explicat. Publicitatea naţională  a scăzut la un sfert în ultimii doi ani la noi. Iar clienţii majori de publicitate pot fi găsiţi doar pe plan naţional. Băncile nu îşi plătesc nici măcar comunicatele în care anunţă că nu le merg bancomatele. Nu au buget pentru aşa ceva. La fel stau lucrurile cu dealerii de automobile, lanţurile de supermarketuri, societăţile de asigurări, operatorii de telefonie mobilă etc.

Publicitate locală – agenţii economici de la nivel local aproape nu mai contează. Cei bine dispuşi încep să râdă când aud de reclamă. Nici în vremurile bune nu gemeam de reclamă locală, dar acum puţinul acela a scăzut cu 60%.

Mica publicitate – ne-am dat peste cap să cucerim piaţa de mică publicitate. Indicatorul este simplu. Morţii. Când am avut anunţurile de decese şi condoleanţe am ştiut că am câştigat. În aceşti ultimi ani de restrişte veniturile din mica publicitate le-au egalat pe cele de mare publicitate. Sau invers, ca să descriem mai amuzant situaţia unui cotidian care are 3-4 pagini de mici anunţuri zilnic, dintr-un total de 24.

Vânzare directă şi abonamente – 40% din veniturile ziarului proveneau din vânzarea directă şi abonamente, iar 60% din publicitate. Raportul s-a inversat între timp. În condiţiile în care tirajul a scăzut, din fericire, doar cu câteva procente.

Dacă mai contează, cele de mai sus se referă la Monitorul de Botoşani, un cotidian clasat în ultimii 6-7 ani într-un Top Five al ziarelor locale, din punct de vedere al performanţei.

Încă mai existăm?

Încă mai existăm cu tirajul actual datorită unei reţele proprii de difuzare ce ne-a permis să vindem ziarele cu cărţi de la moguli, propriei tipografii şi propriului sediu, ce a limitat obstrucţionările politice. Şi poziţiei de lider autoritar de piaţă în print şi în online. Iar gura de oxigen a fost reclama de la stat. Licitaţiile organizate de instituţiile statului şi câştigate de noi au fost de ajutor. Însă e şi aici un preţ de plătit, politicul fiind implicat. Pentru că presa locală a avut de suferit presiuni editoriale extrem de mari din partea advertiserilor. Acele zile sunt amintiri plăcute. Nu mai există presiuni. Acum sunt propuneri de nerefuzat.

Cei cu mai puţine resurse au dispărut sau au devenit site-uri de ştiri, fenomen cunoscut ca „moartea prin online”. Acum doi ani estimam că vor exista foarte multe site-uri de ştiri. Nu aveam habar de amploarea fenomenului. Ştirile din Botoşani, oraş de 100.000 de locuitori, sunt relatate de vreo 20 de site-uri. Iar majoritatea au în spate un om, maxim doi care copiază de pe unde apucă, sunt reporteri şi agenţi de vânzări şi pun pe site inclusiv comunicatele despre apariţia unui nou tip de caiet dictando.

Presa locală are multe avantaje, dar nu le-a folosit. În Olanda ziarele locale s-au sindicalizat, au propria lor agenţie de ştiri, ziare concurente au aceeaşi tipografie sau îşi fac baze de date comune, luptă cu ziarele gratuite (la noi Adevărul de seară a făcut prăpăd, apoi a dispărut şi el cu mare succes).

Credeam că presa locală din România va trebui să sufere ca să procedeze la fel. Dar se pare că nu mai are cine să sufere.